Eu sunt soldatul poeziei româneşti,
Dar tu, Doamne, oare eşti?
Sunt trist, Părinte, ca Nichita cel luminos
şi acum plâng, nu plâng dureros.
Stau aici, privesc spre Blaga -
spaţiul meu mioritic a ajuns la Haga,
unde, acum cu anii, m-ai dat, Bătrâne,
ca pe Iason, cel ce fură Aur-lâne,
neştiind că mor vreodată prin tine,
ca regele meu Marco - la Rovine,
nu ucis de-un frate (de Mircea cel Mare),
ci de crucea de lumină, grea şi tare.
Hai să cântăm Hora sfântă, românească,
noi, doi, Doamne, din gura mea, sârbească.
La Lugoj, cu Blaga,
de 10 mai 1994
vezi mai multe poezii de: Adam Puslojić
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.