Amurg fanariot pe București,
În vremuri de corupție măreață,
Și-ntr-un vacarm de zvonuri și de vești,
Se-aude brusc, prin pâcle dușmănești,
Că Principele a-ncetat din viață.
O, Doamne, cum am fost menit chiar eu
Să urlu-n Parlament această faptă,
În clipa fără nici un Dumnezeu,
Când marele, grotescul fariseu
Părea că vestea asta o așteaptă?
Și n-a murit, azi-noapte, doar un ins
Și n-a căzut, din librării, un nume,
Un univers fără sfârșit s-a stins,
Un cer ce-n sine însuși ne-a cuprins,
O inimă,
O epocă,
Un nume.
Au fost Acest Bărbat, și îndrăzneț,
Și generos, și crunt, cum nu se poate,
Și cărți ne-a dat aproape fără preț
Și câțiva ani de pace și dezgheț
Și unei generații - libertate.
Iar pentru toate câte a greșit,
I s-a plătit cu înzecită ură
Și, totuși, harul lui fără sfârșit,
Purificându-l, îl așază-n mit
Și lutul i-l resoarbe în natură.
Dar cei ce l-au urât, o fac și-acum,
Așa li-i legea și așa li-i felul,
Dacă-i refuză cel din urmă drum
Și îi contestă dreptul lui postum
Pentru un loc în Cimitirul Bellu.
Ce târg de farisei și de mișei!
Ei l-au făcut așa curând să moară,
Și-acum, în moarte, îl rănesc tot ei,
Mormântul lui gonindu-l pe alei,
Spre-a nu fi pe Aleea Literară.
Amurg definitiv fanariot,
Minciună, și corupție, și lene,
Se vinde tot și se distruge tot
Și oamenii, în țară, nu mai pot
Răbda aceste găști oligofrene.
Cu-această țară ce s-a întâmplat,
Dac-au ajuns pigmeii să omoare,
În voie, pofticios și disperat,
Cu literele lor, un literat,
Ce-ntâmplător era și cel mai mare?
Un București, cum l-a descris chiar el,
Cu porțile căzute, fără șansă,
Un fel de ultim titlu de bordel,
Noroi și disperare, fel de fel,
Latinitate murmurând în transă.
Un București turcit și fără leac,
Un București de moarte și rușine,
Un București ca vița pe arac,
Pe limbile sfârșitului de veac,
Primește mort pe Mortul său în sine..
Și iarăși vom pleca și vom uita,
Și iarăși vom mai umple file goale,
Și iarăși o să moară cineva,
Și iarăși iarna se va instala,
Și vântul va bufni prin mahalale.
Peste troiene, maidanezi năuci
Vor aminti de casele sărace,
Și se vor frânge putrede uluci
Și-aminte, lume, poate-ai să-ți aduci
De Principele ce-ntr-o Groapă zace.
V-am spus că este ceasul cel mai greu,
M-am plâns și eu la voi, la fiecare,
Dar nu ne-a ascultat nici Dumnezeu
Și-acum e-adevărat anunțul meu:
,,Pe strada Eminescu se mai moare!”.
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.