Această noapte care mă provoacă
mai bine m-ar tăia şi-apoi m-ar bea
aşa cum stau, în propria mea umbră,
căzut ca într-o ceaşcă de cafea…
De-atâta timp, eu nu ştiu decât bezna.
Ca sarea pe o rană a căzut
pe simţurile mele dimineaţa
în fiecare noapte din trecut.
Ridicol te iubesc, în tot nesomnul,
De parcă mă-nspăimant, că-n zori de zi,
dac-aş dormi, aş fi sortit să aflu
că-n veci de veci n-am să te pot gasi…
Probabil noaptea vine de la tine
de e atât de tristă şi de grea,
cum stă în geamuri şi contemplă-n horă
nesomnul meu şi insomnia ta.
De dorul tău, de-atât amar de vreme,
chiar înainte să te fi născut,
veghez aici, cu toată noaptea-n braţe,
şi fără somniferul cunoscut.
Nesomnul meu a şi plecat spre locul
în care însăşi se va-mpreuna,
în dans de jertfă, prin cetatea moartă,
pe caldarâm, cu insomnia ta.
Şi totuşi, tu nici nu mi te născuseşi,
când eu, în aşteptarea ta, pe-aici,
îmi exersam puterea insomniei
şi toată turma de nesomnuri mici.
Şi ai venit s-avem aceeaşi noapte
ca să ne poată fi la fel de greu
şi insomnia ta să se unească
sub felinare cu nesomnul meu.
Şi cad în ceaşca de cafea cu zaţul
la umbra ochilor deschişi ai mei,
şi haide, umbră fără de odihnă,
în zorii zilei, vino să mă bei!
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.