Malul acesta foarte abrupt
din care cerul luna şi-a rupt
este hamacul în care m-aşez
ca să-mi mai iasă floarea din miez,
astfel aicea stau şi aştept
clopotul lumii să-mi treacă în piept
să nu-l mai simt cum îmi fierbe în nervi.
Clopotul mare-mi fierbe în os,
tidva e tot ce-am putut şi am scos
din acest clopot rău şi diform
pe-a cărui limbă astăzi adorm.
Clopot de negru, clopot de gri,
bate ce bate şi nu te opri.
Sfarmă oasele mele cu sârg,
du-te apoi şi mă vinde la târg,
m-am săturat să te duc şi suport,
parcă mi-aş duce propriul meu mort,
tu înăuntru mă baţi şi m-apeşi,
dangăte roşii-mi ies prin cămăşi,
lumea apasă de-afară şi ea,
Doamne, turtită e azi viaţa mea.
Sunt vietate fără noroc
care purtând acest clopot prin foc
și l-a-nghiţit şi-l poartă acum
oriunde-n lume, pe orice drum.
Şi am să rămân doar atât, doar atât:
Omul de sunet c-un clopot la gât!
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.