A ostenit şi vîntul
Să tot învirtă morile,
Inconjurînd pămîntul.
Acuma doarme-n poala nopții vîntul, Şi tac privighetorile.
Şi-i pare vîntului, în vis,
În toamna care-l înconjoară,
Sub cerul pur ca un iris,
Că iar e cald şi primăvară,
C-au înflorit, sculptați în ceară, Toți trandafirii la fereastră,
Ca-n vremea cînd zburda pe-afară
Şi scutura deasupra noastră,
Cu degetele lui uşoare,
Petale de cais
Şi stropi
De soare.
Dar iată-n deal,după hambar,
Încins în pîrg de grîne coapte, Răsare soarele, hilar,
Să prindă vint și noapte,
Iar,
Vorbind în şoapte.
Dar noaptea fuge-n faţa lui
Şi fuge vîntul după ea,
La capătul pămîntului.
N-a mai rămas decît o stea,
Veghind singurătatea mea.
S-a dus și noaptea și,cu ea,
Şi visul vîntului.
vezi mai multe poezii de: Al. O. Teodoreanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.