Tatălui meu, și tuturor taților plecați...
Și oamenii nu văd că plouă,
și lumea tremură de-albastru,
în amintiri coboară seara
în tropot ca un cal măiastru.
Pe geamuri noaptea se coboară
foșnind în haina frunzelor târzii
iar eu te-aștept tăticul meu
dar nu te-arăți și nu mai vii.
Mă doare sufletul ce plânge
de soarta ta și-a oricui
și-n inimă port cicatricea
mă doare semnu-ți de la cui,
Și așteptând să cadă steaua
de sus, un semn divin, cumva,
eu rătăcesc prin amintire
și lacrimi vărs în urma ta...
vezi mai multe poezii de: Danut Cepoi
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.