Mă simt liber, momentan.
Poate așa este într-adevăr soarta mea.
Sau îmi este dat să fiu lovit,
Oare mușcat de leoaica tânără a lui Nichita,
Cea supranumită Moartea albă: Iubirea?
Noi, artiștii, ne naștem cu o sensibilitate aparte,
Urmată de o profunzime deseori ucigașă.
Iubirea ne poate face să ne simțim zei,
Atunci când ne este dată pe veci.
Însă, dacă inima este frântă,
Devenim mizerabili
În a noastră iluzie.
Idealul devine singurul medicament.
Libertatea mea nu mi-a fost furată
De sărutul mistuitor al iubirii nemuritoare.
Nu încă.
Dar oare să o caut?
Sunt așa de doritor al condamnării pe veci?
(Poezie scrisă la provocarea unui amic poet, urmată apoi să fie recitată în cadrul unei adunări a poeților locali, la o seară de open mic)
vezi mai multe poezii de: raghinaraluca
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.