Iubitor de călătorii. Veșnic pe drumuri.
Ce gânduri vii poartă oamenii triști,
Privind dealurile drept falși lunetiști.
Ah, oameni triști vânduți la porți,
Rețineți, oameni nu suntem noi toți.
Momentan sunt leșinat într-un șanț.
Nu din cauza alcoolului, nu sunt firav.
Dar propriile iluzii mă țin în lanț
Și minții mele nu-s decât un sclav.
Aprindeți voi, lumina ce-o-nconjoară,
Marcați-o ca un început de drum,
Să nu rămână-n urmă numai scrum,
Să fie și în sufletul ei vară.
Aș putea să te iubesc puternic,
Dar mi-e teamă să nu te iubesc prea mult,
Ca apoi să mă urmezi în depresiile mele.
Poți să îmi spui
De ce se face dimineață
Și noi tot singuri, unul lângă altul?
Mi-am întrebat sufletul
”De ce plângi?”
Dar nu el plângea, ci eu.
M-a întrebat un suflet străin
Și tu ești mai bătrân acum, și singur,
Și doar privind, o poză veche-n ramă,
Ți-ai amintit, îndurerat de vreme,
Că ai rămas în casă fără mamă.
Eu n-am să fiu mai vinovat de-atât.
Cred că speranța mea nici nu există.
Și vin la tine, cerule, plângând,
Ridică-mă de-aici, de la pământ,
Mâine poate n-o să mai fiu viu.
Păstrează-mă în mintea ta viu.
Și în sufletul tău menține-mă viu.
Și dacă mă auzi plângând târziu,
Nu le spune păsărilor că cerul e finit,
Lasă-le să zboare, numai lasă-le
Să-și vânture aripile, plutind obosit.
Ce-aș vrea și eu să devin pasăre.