îmi sap singur șanțul, cu palmele goale,
gonind orice suflet ce-a vrut să m-aline,
transform dorul lor în tăceri glaciale
și-alung mângâierea cu ghimpi de rușine.
înalț ziduri groase din propriul meu nume,
să nu treacă glasul ce-ar vrea să mă certe,
iar celor ce vin să mă scoată din lume,
le pun în ferestre zăvoare deșarte.
mă plâng de o soartă pe care-o hrănesc
cu lacrimi amare, turnate-n potire,
dar sub masca milei, perfid construiesc
un cult al durerii, lipsit de iubire.
sunt ochiul ce plânge în timp ce lovește,
sunt gura ce cere, dar dă doar venin,
iar dragostea lor în mine sporește
doar ura profundă de care sunt plin.
le-arăt doar abisul și rănile mele,
cerșind o atenție ce n-are sfârșit,
dar când vor să urce spre mine, prin stele,
îi calc în picioare, cu suflet mândrit.
e-o farsă tăcerea, e-o vină-n cuvinte,
căci plânsul mi-e armă și scut și altar.
îi fac să se simtă-n blestem și morminte,
în timp ce eu sorb din al egoului dar.
iar ei se retrag, sufocați de minciună,
de veșnicul cântec de jale și scrum,
lăsându-mă singură-n propria furtună,
un rege tiran pe un capăt de drum.
în hăul creat de-un plâns prefăcut,
rămân într-un colț de viață, uitat.
rămân un ecou într-un spațiu tăcut,
victimă mândră de-un rău inventat.
vezi mai multe poezii de: teoshugs
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.