Bătrâni din
copilărie...
Povești cu strigoi și haiduci.
De departe, din amintiri mă privești liniștită
nană Ioană; cu cât nesaț,
înfiorare și teamă
ascultam vorbele tale domoale,
atât de senine,
că și timpul
încetinea pe pământ, și chiar animalele
veneau să le-asculte-n tăcere,
ca într-o înfrățire de regnuri și specii,
dintr-un magic tărâm al
unei telepatice comuniuni fără limite,
misterioase, secrete.
Atâtea întâmplări pline de farmec
am auzit de la tine,
în seri nesfârșite de iarnă,
când geana pâlpâitoare a focului din sobă
lumina pereții odăii simple
și lutul de pe jos.
Nici azi
nu le-am uitat, le port
în minte și ca prin ceață plutesc
în sufletul meu, și uneori
mă vizitează
și noaptea în somn.
Veștejește timpul flori, oameni și chipuri,
cetăți și orașe, vanități
ce păreau a dăinui veșnic,
dar nu poate șterge ore și ființe dragi
din inimi; oricât de puternic, el pălește și se-nclină
în fața amintirilor săpate-n suflet și în vers.
Viața trece, lumea se scurge și
zilele vin altele noi,
cu fapte și griji,
bucurii și tristeți.
Într-un colț al inimii mele,
rămâi mereu nană Ioană,
ca o pictură veche bizantină
sfidând timpul,
cu poveștile și strigoii tăi
neasemuiți.
vezi mai multe poezii de: Petru Dincă
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.