Cât de mult mi-aş dori să mor
să fiu dat uitării
să n-am mormânt şi nici coşciug din lemne
şi nici pământ pentru oasele mele
mă arăt spre cer - eu tremurând
odraslelor mele ce mi-au răstignit fiinţa
şi din hăurile infernale ale universului
şi din disperările ancestrale ale muritorilor
ridic spre eter coloana eternelor mele temeri
strigându-mi moartea să vină pe buzele mele
fără neştiinţa că ea-i acolo
purtând în urmă amarul gândurilor mele
să mă ia pe-un val purtat de iluzii feerice în nefiinţă
ca apoi să mă contopesc cu însăşi Uitarea
vezi mai multe poezii de: Razvan Poschin
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Bun venit langa noi !
petrica_c
miercuri, 18 mai 2016
Un debut interesant, asteptam si alte poeme.
Felicitari
estera
miercuri, 18 mai 2016