În luciul trist al apei se risipesc copaci,
cînd trece un răsuflet de stol întârziat;
Nu-i țeava rece-a puștii, nici prădătorul - Taci! -,
e-o frunză ruginie ce-n lac a răposat.
Și-anunță toamna crima prin cronici de poieni,
pământul este roșu, de-un roșu stacojiu;
Titanice vertebre sunt pline de licheni,
iar clinchetul bucolic răsună a pustiu.
Trec nori - imenși balauri, pe vânturi călători -
și parcă-aud cireșii cum leagănă rugini;
Ce-adânc este văzduhul înveșnicind prigori,
că simt mirosul brumei și-amarul din mălini!
vezi mai multe poezii de: gabriel cristea
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.