Pe câmpiile nesfârșite ale amintirii
pasc caprele mele lumină și iarbă,
pasc mai multă lumină și liniște
decât iarbă...
Între cer și pământ
câmpul se pierde departe în zări,
ca o apă albastră și mare;
curg fâșii luminoase
din nori – soarele îmbrățișează pământul -
și iezii se joacă cu visele mele; toată candoarea din lume
este a lor!
Calea ferată alunecă printre flori de păpădie,
pierzându-se încet, în trecut;
fluturii se cațără pe raze
sub cerul senin.
Capră roșie, capră albă, unde sunteți acum?
Prin ce ținuturi de gheață umblați, în căutarea
stelei polare și a mamei de mult apuse,
în ce lumi necunoscute pașteți,
purtând toată copilăria mea între coarnele voastre
încununate cu stele?
Trece peste lume un văl metafizic; apele trecutului
învăluie zarea cu umbre reci din ținuturi de
tăcere și somn și urcă spre noi
cu un noian de amintiri; înnegurat... cețos...
Capră roșie, capră albă...
Acolo unde sunteți voi azi,
soarele urcă mereu
spre un orizont infinit.
vezi mai multe poezii de: Petru Dincă
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.