Flori de lumină cresc în mine, Doamne,
şi primăvara însoreşte
în fiecare zâmbet ce-l primesc.
Fără sfială mă îmbăt de flori şi de lumină
şi nu mă mai gândesc
că pentru mine-i fruct oprit.
Tu ai zidit fiinţa ce-i copilă şi femeie
asemenea zeiţelor pe care le-ai unit
cu ceata ta de îngeri
când ai scos lumea din păgânătate.
Mi-ai dăruit-o sau Ţi-am luat-o,
nu ştiu...
Tu n-ai băgat de seamă,
sau poate ţi-am furat-o.
Dar, Doamne, cum să nu mă ierţi
când Tu eşti primul care poruncind
neprihănirea,
ai aşteptat mereu
şi-aştepţi iubirea?
vezi mai multe poezii de: Constantin Michael-Titus
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.