Rătăceam pe coaste hăulind la lună,
Dealurile blonde fredonau prelung,
Stelele pe coame se strângeau cunună,
Strălucind prin tâmpla norilor de spumă,
Toate, îmi par astăzi, c-au trecut furtună,
De mă-ntreabă, toamna, nu știu să-i răspund.
Tropăiam prin praful arselor ulițe,
Ori pitiți la umbră sub un vechi gorun,
Ne prindeau adesea nopțile-n portițe,
Ielele cu stele prinse în cosițe,
Descântau pe iarbă, frunze, romanițe,
De mă-ntreabă, toamna, nu știu ce să-i spun.
Apucând pe creasta valurilor sure,
Căutam căluții mării de săpun,
Ne-amăgeam sub vraja șipotelor pure,
Îi furam roșeața buzelor maure,
Nopțile albastre, stelele mahmure,
De mă-ntreabă, toamna, nu știu ce să-i spun.
Ne prindeam în sfere mâinile-împreună,
Ne furam adâncul ochilor pe rând,
Luneca pe iarba îndulcită-n humă,
Dispărea sub cerga nopților cu lună,
Ori pe mări întinse, ori pe vreo lagună,
De mă-ntreabă, toamna, nu știu să-i răspund.
Îmi era ca pâinea aburind pe masă,
Brațele-i întinse, lungi ca un alun,
Mă strângeau cu sete, în privirea-i arsă
Prăbușise lumea-n clipa ei întoarsă,
Peste tâmpla-i nudă, peste geana-i stoarsă,
De mă-ntreabă, toamna, nu știu ce să-i spun.
Îmi cocea pe vatră clipa ei flămândă,
Plămădită-n colbul unui ev nebun,
Luna, după dealuri, lumina rotundă,
O simțeam în brațe cum mi se scufundă,
Timpul secerase ultima secundă,
Toamna îmi gonise ultimul lăstun.
@BFB
vezi mai multe poezii de: Bogdan Boitan
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.