Sunt singur cu plânsul platonic al lumii
sfâșietor de tăcut
aud tămâia durerii oamenilor
(care miroase a lut)
lungi salturi printre junghiuri și șoapte
dau la iveală neliniștea oarbă din noapte
și parcă tot nefirescul sau firescul iertat
s-au ascuns în lumină…
Sunt singur cu râsul femeii
luna îngână o mantră deasupra metropolei
aici la mine aud numai vorbe vândute pe rate,
le cumpăr cu 30 de arginți pe toate
și parcă stoluri de berze
zburând în neștire
grăbesc sa-mi aducă din veacul ce vine
o nouă iubire…
Mă vindec de arsurile zilei de ieri
mă pansez cu răbdare pentru încercările zilei de mâine
în calendare drumurile se umplu de ceață poimâine
ai vrea să le schimbi dar n-ai cui să-i ceri
și-n limpezimea pe care timpul o caută
mai cumpăr o mănăstire cu turle și toacă
unde să-mi așez întrebările
spaima și dările…
M-apropii de gară,
fug de apostazia urâtă de-aseară,
de iluzii pătruns
caut un loc unde trenurile sunt oi
care-și așteaptă rândul la tuns.
Ploi mă anunță că vor veni
cu toate locomotivele neinventate
să ia în sus plânsul lumii
râsul lecuitor al femeii
arsura zilei de ieri
întrebările, spaima
amintirile
și toate iubirile.
vezi mai multe poezii de: nichodin
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.