Despre frumos, bine și adevăr
Adăugat de: marin.mihalache

Fără frumos nu există bine, pentru că binele şi frumosul una sunt. Fără frumos și bine nu există nici adevăr, fiindcă frumosul, binele și adevărul una sunt. Fără frumos, bine și adevăr nu există nici iubire fiindcă din iubire a creat Dumnezeu omul și lumea și numai un suflet frumos și bun poate iubi cu adevărat.

Frumosul revelează sacrul din lume și din om, paradisul pierdut și paradisul regăsit în conștiința omenească. Frumosul retrezeşte în om intuiția și intenția căutării şi a contemplării sublimului divin. Creativitatea omenească este teleologică, își are sorgintea în aspirația nețărmuită a omului spre mai bine și mai frumos, spre adevărul și iubirea absolută.

Logosul divin primordial a creat frumosul din lume și după aceea s-a retras, s-a ascuns după voalul de lumină increată, incandescentă, transcedentală. Din când în când însă ne privește prin monoclul său precum un bătrân înțelept care derulează sulurile memoriei şi răsfoiește tomurile cu manuscrise palimpseste, îngălbenite de vreme, să vadă cât aur și cât praf stelar sclipitor a mai rămas din lumea pe care Dumnezeu a creat-o și despre care a zis când a terminat lucrarea că atunci era bună, o lume bună și dumnezeiesc de frumoasă.

Frumosul adevărat și adevărul frumos, binele adevărat și adevăratul bine, triada nedespărțită a gloriei divine dăruite prin inspirație și revelație omului nu pot fi concepute altfel decât în unitate și armonie, după chipul și asemănarea hipostatică trinitară. Estetizarea dogmatică a frumosului și izolarea acestuia de bine și de adevăr, reducţionismul estetic, duc în ultimă instanță la o viziune ecstatică abstractă și distorsionată, lipsită de sensibilitate, la disocierea afectivă a ființei și a conștiinței umane, la dezumanizarea și desacralizarea omului, a artei și a teopoeticului din sine.

Frumosul nu este numai crisalida, cheratina calcifiată, împietrită, fluturele uscat țintuit între ramele insectarului ci este înainte de toate fluturele viu, metamorfoza viermelui din crisalidă, este libertate, este zborul însăși, înălțarea la ceruri. Tot astfel transfigurarea omului prin frumos îl ridică pe om deasupra dilemelor existențiale, la cunoașterea sensibilă a binelui și a adevărului, la împlinirea și desăvârșirea transcedentală, teo-ontologică. Înălțarea minții și a inimii omenești de la stadiul de apatie și indiferență la cel de contemplare sensibilă a frumosului, a adevărului și a binelui moral reprezintă apoteoza și rostul ultim al creativității omenești în sinergie cu harul divin, sensul însăși al vieții înduhovnicite.

Mântuirea prin frumos își are sorgintea în exaltarea frumuseții morale din om, în cunoașterea binelui și a adevărului care îl pot face pe om liber. Sacrul și frumosul sunt precum oglinzile apelor liniștite în care dorim să ne privim fața ori pe care le tulburăm pentru ca altfel să evităm să ne privim adâncurile sufletești. Narcisismul îl înrobește pe om, frumosul sacru din sine și din lume revelat și văzut în apele limpezi ale sufletului îl eliberează.

Frumosul este vizibil și invizibil dar întotdeauna prezent intuitiv în inima omului ca o aspirație spirituală și transcendentală a ființei și al conștiinței omenești spre acel Summum Bonum abia bănuit, dar din ce în ce mai clar și real pentru cei care caută adevărul și se nevoiesc să facă binele moral.

Fenomenul estetic este deopotrivă frumos al voinței morale și al adevărului sensibil. Este încercarea creativă a omului de a concepte și proiecta artistic o lume ideală pe măsura aspirațiilor sale cele mai nobile. Frumosul sacru pe care omul îl intuiește în lume și în sine ori pe care duhul i-l revelează îl luminează pe om lăuntric, îl transfigurează spiritual.

Frumusețea este primul văl al realității după care se ascunde lumina prezenței divine. Fascicolele de lumină ale gloriei divine transcend imanentul făcând vizibil, revelând prezența duhului în lume. Cine nu percepe, nici nu intuiește frumosul din creație nu poate pătrunde în adâncurile cunoașterii sensibile, nu poate înțelege valorile morale ale binelui și ale adevărului revelat.

Voința binelui moral este o virtute sufletească și o condiție a creativității artistice în spiritul adevărului. Arta frumosului moral este cea mai desăvârşită artă de care este capabil omul pentru că prin aceasta se recrează și se înobilează propriul sine, se sculptează şi se şlefuieşte caracterul omenesc, chipul lui Dumnezeu din om. Cea mai desăvârșită capodoperă la care lucrează omul este totuși propriul caracter. Caracterul este materialul cel mai greu de sculptat și de modelat fiindcă este ascuns adânc în labirintul mental și sufletesc și pentru a ajunge acolo artistul trebuie să coboare lăuntric în propriul sine, orb, pe dibuite, pentru a-și descoperi adevărata identitate și predispozițiile trupești și sufletești.

Pentru omul modern frumosul, binele moral și adevărul sunt doar categorii filozofice relative. Dar fără un substrat moral, fără aspirația spre binele absolut, fără voința de a prezerva și transcende valorile perene, nu există creștere, nu există un ax stabil și de aceea totul este rătăcire și disperare. Numai ideea că există o realitate absolută, un liman stabil, absolut spre care tindem, ne ajută să nu abandonăm căutarea noastră, să nu ne rătăcim și să nu ne pierdem într-un naufragiu al deșertăciunilor din lumea aparențelor.

Chiar şi arta pentru artă este implicit artă morală cu tendință estetică în măsura în care frumosul moral este cea mai desăvârșită formă a frumosului, este apogeul frumosului la care poate ajunge omul, el însuși cea mai inspirată și importantă capodoperă a creației.

Creația artistică este o formă de contemplare și de descoperire a adevărului, a frumuseții și a binelui din om și din lume, este o victorie a spiritului uman asupra necesității deterministe, este intenționalitate, desprindere a minții din starea naturală și contradictorie și înălțarea minții și a inimii prin har spre zariștile libertății și ale luminii transcendale.

Prin funcțiile raționale omul poate să judece, să analizeze, să înțeleagă legile naturii și să se poată schimba astfel pe sine și lumea în care trăiește. Dar pentru a se schimba pe sine și lumea în bine, omul are nevoie și de credință într-o ființă supremă spre a cărei valori absolute să tindă. Celui căruia i s-a revelat gloria divină nu mai poate trăi în întuneric. Se retrage din contingența relativă a acestei lumi și se naște din nou într-o altă stare de spirit și într-o lume mai bună. Precum un astru care se stinge în noaptea acestei lumi dar se vede luminos ca un nou răsărit de soare dintr-o altă galaxie de pe cer.

Rostul artei nu este să propovăduie binele, adevărul sau frumosul, morala ori sentimentul religios per se, fiindcă arta autentică ar trebui să se constituie din toate acestea și să fie mai mult decât acestea, și să le depășească, să le transcendă. Tot astfel arta desacralizată devine reducționistă, se descalifică pe sine când renunţă la valoarea sa estetică și morală intrinsecă, la duhul adevărului care trece precum un fulger revelator prin sufletul omenesc și prin arta pe care o crează și luminându-le le transfigurează, le redă frumusețea inefabilă primordială, le dezvăluie chipul creat după chipul Creatorului lumii.