Do do
Adăugat de: Adina Speranta

Scrisul mi-a fost mereu eliberare. Nu știu cum de este posibil să te simți liber într-un refugiu, într-un loc izolat unde îți dai voie să fii tu. Ești închis acolo, și totuși ești liber.
Puțini înțeleg că interiorizarea nu este o greșeală, ci o binecuvântare. Este forma unei puteri de care ne dăm seama doar după ce am experimentat-o.
În dualitatea realului și a virtualului (plaga modernă de azi) trebuie să poți păstra proporțiile corecte. Nu trebuie să le amesteci.

*

Joacă. Fotografii! Fiecare fotografie spune o poveste. Un pat asaltat de roze, petale pe jos, o tavă cu o sticlă și două pahare pe podea. Ce poți să spui? Dezastru? Dezordine? Nu! ”M-au prădat aseară hoții!” Și râzi! Postezi și râzi ca un copil jucăuș. Uite, și alții se bucură, semnul lor îți arată asta, un clik pe imagine, un zâmbet.
Surprinderea vine când citești cuvintele cuiva, mai jucăuș ca tine, mai inventiv:

”În altarul nebuniei ţi-au intrat, aseară, hoţii,
Ţi-au furat beţia sfânta şi cuvintele şi morţii.”
(C.D)

Privești, te gândești , lași să te pătrundă misterul cuvintelor, beția lor se infiltreaza în trup și simți că deschizi aripile larg și zbori. Scrii, scrii, apoi, deodată, te oprești. Nu poți lua cuvintele altuia. Întrebi dacă-ti dă voie să le folosești ca motto. Da!
Și iată cum o fotografie a fost începutul.

Altarul nebuniei

Adina Speranta

Motto:
În altarul nebuniei ţi-au intrat, aseară, hoţii,
Ţi-au furat beţia sfânta şi cuvintele şi morţii.
Ai plecat pe drum să-i cauţi, unde paşii te vor duce...(CD)


Ai lipsit pentru o clipă din iluzia creată
Unde visul înfloreşte dintr-o ramură uscată
Şi tâlharii ţi-l furară. După ei , prin zări năuce,
Printre neguri rătăcit-ai, greu cărând cu tine-o cruce.

Ce e-n gândul tău, străine, ce amar te împresoară,
Ce himeră răscoleşte şi în inimă-ţi strecoară
Îndoieli, speranţe stinse într-o clipă desuetă
Transformându-te cu-ncetul într-o biată siluetă?

Unde rătăceşti în noapte, jalnică figură tristă,
Pe cărări împotmolite şi-n mocirla realistă
Căutând cu disperare nebunia ce-ţi furară
Care te ţinea în viaţă într-o criptă funerară?

Existenţa-ţi relativă se consumă în momente
De beţie de cuvinte, scursă lent în ligamente,
Şi împleticită-n jale, cu privirea veşnic stinsă,
Tulburată creatură, de un hoţ ai fost învinsă !

Adina V.

18.10.2015



**

Cum poți să-l înțelegi pe celălalt fără a-l cunoaște? Îi asculți gândurile. Fiecare cuvânt e un gând. Și începi să-l știi, să-l intuiești. Și el pe tine. Spui un cuvânt din zece, iar el ți-l spune pe al unsprezecelea, cel corect. Limbaj dodiac, înțeles de doi. Și spui do-do. Înțelege. Spune do do, și scrii.

***

Tabloul lui Dali. Un ceas vechi, de buzunar, îl purtau domnii pe vremuri la redingotă. Un ceas cu capac care parcă are aripi. Zboară timpul așa repede...Și do do spune scurt: ” fâl-tic, fâl-tac!”
Rămâi pe gânduri, te uimește atâta frumusețe. Oare numai tu o simți? Și iar scrii...dar fără ”fâl-tic, fâl-tac”, acestea sunt ale lui Do-do... doar un tic-tac altfel. Și iată, Pasărea-ceas!

Pasărea ceas

Sunt pasărea ceas ce zboară alene
Curbând stalactite din timpul pierdut,
Minutele plâng, ascunse sub pene,
Cerând al secundei vremelnic sărut.

Tic-Tac, mă-nfăşor în prafuri stelare,
Argintul luminii străluce în ochi
Iar bezna uitării în cercuri dispare
Prelinsă-ntr-un vortex de negru deochi.

Şi cârduri de clipe sosesc pregătite
Să plece pierdute spre timpul deapoi,
Eu încă aştept pe vârful de munte
Să scot curcubeul ascuns între ploi.

Doar geruri coboară hulpave, haine,
Să sfârtece visul prin care mai speri,
Şi ziua de astăzi va fi pentru mâine
Ce mâine e astăzi cu aripi de ieri.

Deschid şi închid cu zgomot aripa
În geamăt de ceas cu ritm cardiac
Iar timpul amar îşi plânge risipa,
Prin frunza visării cu iz de tic-tac.

Şi totul se-nvârte, şi totul dispare
În zări sfâşiate de zbor milenar,
Şi iarăşi apare, şi iarăşi tresare
Secunda visării la vechiul hotar.

Adina V.

26.01.2016

****

Ești copil și știi că există cineva care te vede cu ochi de copil. Te bucuri, fiecare cuvânt generează altele, afli că scrie, are un sertăraș secret unde așteaptă comori sufletești să fie scoase la suprafață. Te transformi în căutătorul tezaurului și ceri, dar refuzul e categoric. Simți retragerea și nu mai insiști.

Haiku descoperit cu do do. Stai pe balcon și privești cerul, Soarele apune pictându-l în nuanțe de roșu și îl vezi cum atinge pământul. Primul haiku prinde formă:

apus de soare -
cădere lină din cer
în palma de lut

Do do zâmbește.

*****

Timpul trece și Do do e acolo, constant, cu un cuvânt înseninează ziua.
Odată l-ai simțit trist, de o perioadă,”tace”. Întrebi: ”de ce?”
-Am avut un mic accident...
Gândurile rele te prind în dansul lor.
-Ce s-a întâmplat, do?
-La serviciu... accident de muncă...m-am rănit, am pierdut un deget...
Te doare, dar trebuie să-i dai curaj și zâmbești:
-Dar mai ai patru, nu? degețel...

Și pasărea ceas se rotește.

******

-Dă-mi ceva din sertăraș, mi-e dor.
-Încă nu e pregătit, dar mâine, poimâine...
-Așa ai spus și acum un an, o să mă supăr.
-Mai ai răbdare.

Fotografie, un șoricel mărișor, postată de Do do. Răzi citind titlul: ”Do-do privind la sora lui.”
-Șoricel?
-Nu, șocățel, așa mi se spunea la școală.

- Do do, despre ce să scriu?
- Metempsihoză.

Scriu.

Metempsihoză

Am fost și floare,-am fost și drac,
acum sunt om, n-am ce să fac,
mai stau un secol pe aici,
aștept să vină opt bunici:
vreo patru fierb acum în Gange,
unul e bivol și iar rage,
altul se simte efemer
deși e sus, drept stea pe cer,
al șaptelea scurmă-n pământ
mistreț turbat și neînfrânt,
al optulea din crengi foșnește
și peste față mă lovește
că sunt și floare, bivol, drac,
mistreț și pește și copac
și-acolo sus e steaua mea,
metempsihoza-i haină grea.

Adina V.

!7.05.2018

*******

Do do, Do re mi fa sol la si Do.
Și uite cum, fără să știe, i-am scris numele într-un solfegiu de gânduri, poezii. Am urcat treaptă cu treaptă, de la Do de jos până la Do de sus, închizând într-un cerc fiecare notă care alcătuiește cântecul prin care mă pot bucura de viață prin ochii unui copil.

********

Crăciunul, trist și rece.
Dar câte fotografii cu brazi și luminițe, globuri lucitoare, colorate, căte explozii de bucurie răzbat din postări. Unde e Do do? Sigur e plecat. Și deodată:
-Crăciun fericit, sora mea!
Și vine Crăciunul cuvântat de Do do.

De ce ”soră”? Mai demult, am descoperit că suntem născuți la doar două zile distanță, șocățelul fiind mai mare.
Și leagănul în care te dai se umple de stele, povestești pe unde ai trecut când erai mică și el știe, a fost pe acolo.
Ce bine este să privești spre trecut cu altcineva!

*********

Ajunul de An Nou. Do-do nu râde. În sfârșit, scrie:
- Am avut un Crăciun pe care nu o să-l uit niciodată.
- Povestește ca să mă bucur și eu.
- Pe 26 am înmormântat-o pe mama.

Taci. Nu știi ce poți spune, nimic nu poate șterge durerea care te cuprinde și pe tine. Do do e un om, suferă, se bucură, râde, plânge. E mai mult decât un om, e un prieten, singurul care nu te-a trădat până acum, nu s-a supărat niciodată. Cum să-l alini? Ce poți spune? Dar el știe, nu are nevoie de cuvinte.
Ieși pe balcon, privești stelele, întinzi degetele și culegi lacrimi.

-Do do, îmi dai voie să scriu de tine?
-Da!

- Do do, se va închide platforma asta. o să ne pierdem.
- Do do te va găsi!



adina v.

30.12.2018