Dorul-pata sufletului pe care n-o pot șterge
Adăugat de: delia.nejnec

~ceea ce doare,vindecă~

Când stelele strălucesc puternic, îmi amintesc de acel sfârșit de vară. A fost un sfârșit nu numai al verii, ci și al sentimentelor mele pe care nu le mai simțisem până atunci.
De atunci, acea persoană a devenit un străin, dar totuși, cândva, îl cunoșteam cel mai bine. Era cineva căruia îi știam gândurile, tăcerile, gesturile și privirea. Cu el vorbeam fără cuvinte. Era omul în fața căruia nu trebuia să explic nimic, pentru că, printr-un mod miraculos, înțelegea totul. Îi știam bucuriile, fricile, felul în care tăcea când era supărat și felul în care râdea când încerca să ascundă o durere.
Început de septembrie. Timpul a început să schimbe totul. Fără certuri sau prea multe vorbe. Doar două cuvinte care au adus lacrimi în ochii mei. Încă îmi amintesc de acea zi care a adus tăceri tot mai lungi și priviri tot mai reci. Într-o zi, mi-am dat seama că nu-l mai recunosc deloc. Omul pe care îl știam atât de bine devenise un străin în ochii mei. Numele lui, prin perfecțiunea pe care o avea cândva, devenise doar un nume de care parcă nu mai auzisem vreodată. Iar pozele cu el, din care puteam observa cândva frumusețea pe care o avea, au devenit doar poze pierdute prin galerie.
Atunci am simțit pentru prima dată ce înseamnă dorul adevărat. Un dor care îmi ardea sufletul și mă lovea din nou, în fiecare seară. Însă nu dorul de o prezență, ci dorul de o legătură pierdută. De o parte din mine care s-a desprins și a plecat cu el.
Când îl văd trecând, simt același gol pe care l-am simțit cândva și pe care îl mai simt și acum. Golul acela e tăcut, dar adânc, ca o prăpastie fără sfârșit. Nu mă mai doare mereu, dar e acolo, ca o umbră care mă însoțește. Uneori, în serile liniștite, când îmi îndrept ochii spre stele, cum o făceam în acea vară, gândul fuge spre el fără să vreau. E un sentiment ciudat, pentru că îmi amintesc perfect totul, dar încerc să mă prefac că nu e așa, iar gândurile mi se amestecă într-un mod ciudat.
Îmi amintesc momentele de atunci și, pentru o clipă, golul se umple cu lumină. Îmi amintesc cum râdea, uneori ironic, dar unic. Zâmbetul era de nevăzut, pentru că el nu zâmbea, dar măcar încerca uneori să-l schițeze. Îmi amintesc cum mă făcea să uit de lume, cum totul părea ușor. Eram departe, dar îl simțeam atât de aproape. Îl simțeam venind lângă mine, dar când mă întorceam, eram singură.
În acele clipe, am realizat că m-am îndrăgostit, dar nu eram doar îndrăgostită, chiar îl iubeam. Era o fericire simplă, sinceră, din aceea care nu se mai repetă, oricât ai încerca.
Dar apoi realitatea revine, și golul se adâncește din nou. Aș minți dacă aș spune că nu mă doare. Îmi dau seama că dorul nu e despre el cel de acum, ci despre el cel de atunci. Despre omul care a fost cândva, nu despre străinul care a devenit acum. Și mi-e dor. Mi-e atât de dor, dar parcă nu-l vreau înapoi. Mi-e dor de felul în care mă simțeam atunci, de liniștea pe care o aducea. Dar apoi îmi amintesc de toate lacrimile care mi-au atins obrajii când a plecat și mă îngrozesc. Îmi amintesc de vorbele lui, nu prea siropoase, dar dulci prin felul în care se exprima. Apoi îmi amintesc de nonșalanța pe care mi-a arătat-o mai târziu.
Uneori, când merg pe stradă, cred că îl văd, sau cel puțin sper. O umbră, o siluetă, un pas familiar. Mă opresc pentru o clipă, dar îmi dau seama că nu e el. Și totuși, inima îmi tresare. Pentru o secundă, îmi imaginez că timpul s-a oprit și că totul e ca înainte. Apoi mă întorc la prezent, și tăcerea din jur e apăsătoare. Dorul rămâne, dar s-a schimbat. Nu mai e o durere arzătoare, ci o tristețe liniștită, amestecată cu recunoștință. Pentru că, oricât ar durea, mă bucur că a existat. Mă bucur că am avut parte de acel timp, de acele momente, de acel om.
La început, dorul îmi ardea în suflet, dar acum îl simt doar ca pe un gol. Un gol care nu se umple, dar nici nu vreau să dispară complet, pentru că acolo trăiesc amintirile. În acel gol sunt râsetele noastre, tăcerile noastre, clipele în care totul părea posibil. Uneori, dorul doare, alteori mângâie. Mă face să plâng, dar și să zâmbesc.
Poate că nu-mi va mai vorbi niciodată calm, poate că nu-și va ține promisiunea, dar rămân cu amintirile. Cu acea bucurie pe care am simțit-o când a făcut-o. Pentru mine, acea promisiune a rămas ca un gând. Un gând ce nu mai poate fi împlinit, dar încă existent. Poate că a devenit de tot un străin. Dar dorul meu nu a plecat niciodată cu el. A rămas în mine, tăcut, ca o dovadă că am simțit ceva adevărat.
Când citesc versurile scrise în trecut, gândul zboară spre el cel de cândva, nu spre străinul de acum. Parcă aud ecoul unei voci care a fost cândva parte din mine. Și pentru o clipă, totul se oprește. Nu mai există trecut sau prezent, doar dorul acela care respiră în mine, dar pe care am învățat să îl ascund destul cât să creadă cei din jurul meu că nu mai există...:)