Se coboară,
nu din smerenie, ci din frică -
un pas înapoi,
apoi încă unul,
până când vocea ei devine ecou în gâtul altcuiva.
Zâmbește când nu vrea,
aprobă când doare,
lasă capul în jos
de parcă pământul ar avea răspunsuri
mai bune decât cerul.
Își înghite vorbele
cu tot cu spin,
le mestecă din nou,
prefăcându-le în ceva acceptabil
pentru liniștea ei.
Se micșorează
în fața unor ochi
care nu privesc,
doar scanează.
Și se întreabă,
în tăcerea care urmează:
"cine sunt
când nu mai sunt deloc?"
vezi mai multe poezii de: Florența Albu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.