Dumnezeul meu,
râuri de lumină curg din buzele tale
până la strălucirea ascunsă a fructelor
răsărind coapte.
Veșnicia se leagănă, se unduiește,
își deschide larg cămașa vântoasă;
În vastitatea sânului său strălucește
o constelație de lumină acumulată.
Cap.I
Din aer pe aer, ca o plasă goală
zburam între cărări și atmosferă, sosind și spunând adio,
Noaptea se naște în oglinzi de doliu.
Buchete sumbre și umede
îi încing pieptul și talia,
trupul său albastru, infinit și tangibil.
Totul ne amenință:
timpul, ce-mparte în fragmente vii
ceea ce am fost
din ceea ce voi fi,
Cerneala verde creează grădini, păduri, pajiști,
frunzișuri în care literele cântă,
cuvinte care sunt copaci,
expresii care sunt constelații înverzite.
Ochii tăi sunt patria fulgerului și a lacrimii,
tăcere care vorbește,
furtuni fără vânt, mare fără valuri,
păsări încarcerate, sălbăticiuni aurii și amorțite,
Frunzele cântă,
dănțuiesc prin copac pere moi;
roza se zbate,
nu pe tufiș, pe vântul vâlvoi.
Veni Luna-n fierărie,
fremătând de tuberoze.
O privea, privea copilul.
Puștiul sta pe loc privind-o.
Există un cânt popular:
balada băutorilor de soare din oale de lut!
E o-mpletire:
păr împletit și solar!