Dacă te-am rugat vreodată, suflete, să spui, să spui,
Ai tăcut ! Ai fost eroul îmbrăcat cu scut și zale,
Eu am fost sărmanul cui.
Palmele spre ruga-ntinse îi sunt toată arma lui :
Herostrat ce-ncrede crimei faima biruinței sale !
Iar când te-am rugat odată, inima, să taci, să taci,
Ai vorbit !
Mai lesne-ai smulge un stejar ce însuși este
Codru-ntreg între copaci,
Decât cum ai fost tu gata trista jertfă să mi-o faci !
Că sunt inimi și de ceară, asta nu-i numai poveste !
Acum ce ?
Plângând te vaieți că ești pustiit de tot,
Suflete ! Și țipi de groază, inima,-n strivirea sorții.
În zadar v-am fost pilot :
Inima un rob nevolnic, sufletul stăpân despot
Doi nevrednici, nu de viață, ci de sfânta pace-a morții !
vezi mai multe poezii de: George Coşbuc
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.