În fața-mi se-ntinde-al câmpiei cuprins
În limpedea serii splendoare,
Cu galbene lanuri pe șesul întins,
În jur, că zăpada ce-az-noapte ne-a nins
Stă volbură-n alba ei floare.
Iar soarele-apune, și-acolo-ntr-un loc
Cu roata-i pământu-l-atinge:
Cum cercul și-l bate copilul în joc,
Eu nu știu ce mână și discu-i de foc
Pe marginea lumii-l împinge.
Un tren a trecut în nebunul său fel
Și-a dreptul spre soare-acum pașa,
În soare s-afundă, și parcă prin el
Vrea lacoma fiară să-și scurme tunel
Și-n golul cu stele să iasă.
Acum e vărsare de flăcări spre-apus
Ca-n noapte când arde-o pădure.
Se stinge și-aceasta, și soarele-i dus,
Și-amurgul din vale ia drumul în sus
Spre munții cu creștete sure.
Și fluturi și paseri aripile-și strâng
Cătându-și vegheate limanuri.
Își freamătă boarea doinirile-n crâng,
Izvoarele cântă și spicele plâng
Când lunecă vântul pe lanuri.
Sosește-apoi timpul când cerul a prins.
Pretutindeni egală culoare
În toate-ale lui din imensu-i cuprins,
Iar noaptea tăcută-n văzduhul învins
În liniște-ncepe să zboare.
Învie-ale firii tăcute puteri
Și-urzesc, miriade de multe,
Și leagă pe mine cu astăzi de ieri:
Văd ochii cei tainici ai altei vederi,
Vin alte auzuri s-asculte.
Și-atâta durere și galben amar
Și-atâta neliniște tace,
Și inimi trudite ce plâng în zadar -
O, cât ești de bună, cea fără hotar
În taina ta sfântă, tu Pace!
vezi mai multe poezii de: George Coşbuc
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.