(de Tennyson)
Nu numai noi, cei tineri
Ai timpului, iubim
Poporul, noi voinicii
Cari tragem dunga neagra,
Negând întreg trecutul,
Noi cei ce ne-nvârtim
Limbuți ca o sfârlează,
Noi, cei viteji, cari vecinic
Vorbim de-nedreptate
Si drept; par-ca iubirea
De neam e monopol -
Nu numai noi, băieții,
Iubim cu foc poporul
Și-n gând ne revoltăm
Când birul îl strivește!
Godiva a tăcut
Mai mult, ea suferise
Mai mult pentru popor,
Godiva ce trăise
Acum sunt ani o mie,
Acea nevastă blândă
A crudului Carol.
Când el izbi orașul
Cu biruri peste seama,
Veniră biete mame
Cu mici copii in brațe
Țipând cu plânset mare:
"Noi nu putem plăti!
De mai plătim, stăpâne,
Murim de foame toți!"
Atunci a mers Godiva
La soțul ei. În sală
Sta singur între câini;
Si barba lui voinică
Era de doua palme
Iar pletele-i cădeau
Pe spate lungi de-un cot.
Ea i-a vorbit de lipsuri
De lacrimi si durere
Si l-a rugat cu lacrimi:
"De vor plăti, sărmanii
Ei mor de foame toți!"
Carol privi la dansa:
"Ai mila tu de-aceștia?
Dar pentru ei, Godivo.
Tu n-ai voi să-ți zgârii
Nici degetul cel mic!"
Ea zise: " Nu stăpâne,
De dragul lor eu sufăr
Și moartea!" Râse iarăși
Stăpânul din Conventry,
Jurând pe sfinți și ceruri
Și dezmierda cercelul,
Cioplit din diamante
Ce-ardea-n urechea ei.
"Aș, vorbe, vorbe, dragă!"
-" Nu, vorbe! Pentru dânșii
Aș face orice vrei!"
Din inima lui aspră,
Mai aspră decât mâna
Lui Esau, zise laș:
"Scutesc de bir orașul,
De vei pleca tu goală
Călare prin oraș!"
Si el luându-și câinii
Plecă din sală vesel,
Râzând triumfator.
Ca vanturile toamnei,
Ca multe-multe vânturi
Din multe porți opuse
Când vin si se ciocnesc,
Așa într-al ei suflet
Gândurile se luptă.
Un ceas a stat pe gânduri,
Dar mila birui.
Si ea trimise-n pripă
Un crainic, să vestească
Prin sunet de trompete
Mulțimii din oraș:
Că dânsa vrea să scape
Poporul de durere.
De aceea ea se roagă
Să nu mai iese nimeni
Pe străzi până-n amiazi,
Să-nchidă toți fereastra
Și ușa s-o închidă,
Să nu privească nimeni
Pe stradă, căci ea goală
Va trece prin oraș.
În cea mai tăinuită
Odaie a intrat
Godiva, dezlegându-și
Vulturii ce-i înnoadă
Frumosul brâu, și haina
Încet ea o descinge -
La fie-ce răsuflet
Cu spaima se oprește
Si-asculta si privește
Și-i galbenă ca luna
Când iese dintre nori
La urmă hotărâtă
În sus aruncă fruntea
Și-o scutură și părul
În valuri râurează
Departe spre genunchi.
Acum e dezbrăcată,
Acum se furișează
Pe treptele tăcute,
Ca raza printre frunze,
Scoboară tremurată
Și-ajunge la portal.
Acolo este cortul
Cu pânza purpurie
Și-un cal împodobit.
Și cum trecea călare,
Tăcut era orașul,
Tăcut văzduhul zilei
Și nici măcar o boare
De vânt nu tremura.
Și capetele groase
Cu gurile căscate
A leilor de piatră
Păreau că râd sub streșini
Privind cu ochi șireți.
Când auzea Godiva
Lătrând prin curți vr-un câine,
Topită de rușine
Pe calu-i tresărea,
Iar sunetul copitei
Pe piatră o făcea
Să tremure de spaimă-
Ah, zidurile sure
Au ochi, și cât de-obraznic
Privesc în jos spre dânsa!
Chiar coșurile casei:
Dar ea mergea mereu.
Prin poarta boltuită
Ajunse pe câmpie,
Întoarse apoi calul
Din nou către oraș.
Un singur om nemernic
A fost în tot orașul
Un singur suflet josnic
Al cărui nume-n veci
Rostit va fi de oameni
Cu scârbă și dispreț:
El și-a făcut în ușă
Un ochi, voind să vadă
Când vine, pe Godiva,
Dar n-a văzut nimic,
Căci a orbit acolo
Și vecinic întuneric
Pe ochi i s-a lăsat-
Puterea cea divina
Ce apără din ceruri
Orice pornire sfântă
Și nobilă, în chip
Acesta-l pedepsi!
Godiva, nevisând
Atâta răutate
Trecea in drumul ei.
Atunci fără rușine
Din turnurile toate
Bătură ceasuri multe
Era acum amiazi.
Ieșiră cetățenii
Din case, dar Godiva
Ajunse la palat.
În urmă ea-mbrăcată
În purpură și-n aur
Se duse la Carol.
Astfel scăpă orașul
De biruri, iar Godiva
De-atunci trăiește-n veci.
vezi mai multe poezii de: George Coşbuc
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.