Mâna el domol o pune
Peste pieptul mândrei fete
Și-o dezmiardă ca s-o-mbune.
Dar ea mâna i-o aruncă
Îndărăt, ca să-i arete
Că-i mânie-ntre ei doi,
Murmurând se-ntoarce-apoi
Spre părete.
Plânge, ca s-o lase-n pace,
Și se zbate prefăcută-
Și la urmă dânsul tace.
"Doarme?" zice ea cu șopot
Și mult timp rămâne mută;
Ridicată-ncetinel,
Ea s-apleacă peste el
Și-l sărută.
vezi mai multe poezii de: George Coşbuc
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.