Omul plânge până moare
Și tot udă-a vieții floare,
Floare blândă înflorită
În tot sânul zugrăvită.
Căci spre-a sta nevinovată
Trebe (sic!) pururea udată,
Dar fiindcă în sânuri crește
Numai lacrima-i priește,
Lacrima care se șterge
Și suspinului premerge -
Deci când omul n-ar ști plânge,
Floarea vieții i s-ar stinge.
vezi mai multe poezii de: George Coşbuc
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.