Tulnic și Lioara VII, VIII - George Coşbuc
Adăugat de: Gerra Orivera

VII
În colțul lumii, zarea de miazănoapte poartă
Pe câmpii mari o umbră cu tip de față moartă,
Cu ochii stânși, cu fața de ceară și zăpezi,
Ce când o vezi, îți pare că-n vis numai o vezi.
Și umbra pe câmpie s-aleargă ca nebuna,
De țipătul ei jalnic viu văile răsună;
Ea pleacă, stă, privește, se-ntoarce, pleacă iar
Și măsura tot largul întinsului hotar.
A cincisprezecea oară se-nvârte zodiacul,
Pe cerul nalt se-ntoarce de nou în cale veacul
A cincisprezecea oară, de când s-a pomenit
Prin zări această umbră venind din Răsărit;
Era o fată blândă, cu ochi ca viorele,
Cu plete lungi și prima d-argint purta prin ele,
Cu haină de mătasă ca îngerii din rai,
Așa cum poartă numai copilele de crai,
Așa era, dar anii de-atunci au trecut deși;
E pal acum obrazul și-ndată ce-l apeși
Rămâne locul vânat, și pletele-i sunt rupte
Și buzele-i albastre ca patima de supte,
Și ochii stânși, de-ți pare că-n vis numai zărești
Un tip creat din ceară și doruri sufletești.
Nici ea nu se cunoaște, nici ea nu se mai știe,
Aleargă-n hohot numai nebună pe câmpie
Și râde cât e ziua de rupe din vestmânt
Bucăți, ce cad în urma-i ca frunze duse-n vânt.
Iar când își vine-n fire arareori, ea plânge
Și peticele hainei pe trupu-i și le strânge
Și-n cap adună gânduri, mii doruri i s-adun
Și-aducerile-aminte cu drag atunci îi spun
Că-n alte lumi, odată, demult, demult odată
Trăia-mpăratul Stâlpeș și Stâlpeș avea fața
Iar fata avea mamă pe Lia; căci avea
Frumoasa Lia fată și fata era ea!
Gândirea troienită sub doruri uriașe
Îi redă pe-ncetul, ca pruncului din fașe,
Simțiri să recunoască, să-și vină iar în firi
Să cheme din trecuturi duioasele-amintiri
A zilelor vieții; și-atunci, oftând din greul,
Ea vede grădinuța de flori, ea vede zmeul,
Se simte prin văzduhuri, plutind pe negru nor,
Ea intră în palatul înalt și lucitor
Al zmeului, trăiește mereu în dor și plângeri,
Simțind rumperea minții și-a sufletului frângeri.
Ea tremură, când vede în gând acel palat
Pe nouăzeci și nouă de dealuri ridicat,
Dar cât o prinde groază și tremur când zărește
Pe zmeu murind în sânge și foc ce-l învelește
Din capetele nalte jos până la genunchi!...
Hăh! Iată-l, vine Tulnic! E Tulnic! Un mănunchi
De pietre și mărgele străluce-n brâu mai tare
Ca paloșul! Vezi coiful frumos și aurit,
Și coiful strălucește mai palid ca obrazul
Lui Tulnic! Uite, straie de cel mai nobil tort,
E dânsul, el e! Doamne! E mort, e Tulnic mort?
Tu n-ai ascultat, Tulnic, de sfatul sfintei Miercuri,
Ești piatra, tu! ești piatră, în negura de bârcuri,
Afund în codri!... Râde, lung râde câmpul tot
Și ochii păli ai fetei văpăi duioase scot
Și ultimele lacrimi îi cad și i s-adună
P-obraz; ea pierde firea și-aleargă iar nebună
Pe câmpi, până ce noaptea o prinde-n brațul său
Și-adoarme-n văi, scutită de cer și Dumnezeu!

VIII
În zori, când doamna Lia din somnu-i se trezește,
Un plâns în ochi și-un tremur în suflet ea simțește
Și lumea ei să-nvârte, ea cade jos plângând:
În mintea ei murise chiar cel din urmă gând
Al veștedei speranțe, nimic ea nu mai crede,
Pe față n-o mai are, și-n veci nu o mai vede.
Îndată ea-și îmbrăcă veștmântul ei cernit,
Deschide ușa, trece pe prag intrâurit
Și iese pe pridvorul cel larg, cu stâlpi de aur
Ciopliți în patru fețe de cel mai meșter faur,
Scoboar-apoi pe trepte, pe nouă trepte lungi
Cari au parcană lată de-argint cioplit în dungi.
Acolo-i stă cu bobii bătrână vrăjitoare;
Ea murmură cuvinte și caută-n sus la soare,
Desface din năframă boscoanele pe rând
Și numără-n șoptire pe degete, zicând:
E Tulnic stan de piatră și doarme-n des de bârcuri,
Căci n-a ținut cuvântul și sfântul sfintei Miercuri,
Iar fata fata fuge pe câmpi din Răsărit;
Trei luni, și-atunci blastemul lui Tulnic e-mplinit,
Trei luni va fi el piatră, dar luna cea de-a patra
Va face om cu suflet, căci glas va primi piatră.
Atunci vedea-vei soare, ce nou va răsări,
Atunci a ta copilă din neguri va veni
Și iar vor merge toate pe calea lor cea dreaptă
Așteaptă, doamnă Lie, trei luni numai așteaptă...
Trei luni! Ziua de mâine luni se-ntorc cu ea,
Așteaptă, doamno Lie, căci mâine vei vede!



vezi mai multe poezii de: George Coşbuc




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.