Achim Cotor e-mbucurat.
Şi suflet de voinic iar prinde
Şi-a babei mâni a sărutat.
Bătrâna trei şuştaci i-a dat
Şi-un corn de pâine ca merinde.
Şi-Achim pe drumuri a plecat.
Se duce lângă-mpărăţie,
Ca sfântul Dumnezeu să-l ţie:
Trei ceasuri merse-ntr-un tâmpău!
Dar era cald, arşiţa mare;
Achim se-ntoarce către Soare
Şi zice: – „Zău, tu frate, zău!
Aşa mă frigi de rău şi tare?
Măi, Soare! Fii mai cu-ndurare!
Căci ştii tu ce-mi făgăduiai:
Ar zis că mi-i purta pământul –
Dar precum văd, nu ţii cuvântul!
Ei bag de seamă, tu minţeai!”
Şi Soarele – să n-am păcate!
Amar de Chim s-a ruşinat,
Acasă iute-a alergat
Şi n-a ieşit pe cer, mai frate,
Trei ani şi-o zi şi jumătate!
Noroc a fost, că-n acel veac
Cinstita lună era plină
Şi da lumină, ştii, lumină:
Încât şi omul cel sărac
Vedea mâncări şi carne-n oale,
Deşi ştia că toate-s goale!
Atunci Achim Cotor stă-n loc,
Adună vreascuri, face foc,
Şi mâncă bine, se întinde
Şi trage-un somn ca de noroc.
In zări, departe, el zăreşte
Ca şarpe Dunărea curgând
Şi peste Dunăre trecând,
Un pod de aur străluceşte,
Cât nu-ţi încape nici în gând:
Lucea ca zugrăvit în ramă,
Gândeai că-i acurat aramă!
– „Hei, hei! vorbeşte Chim Cotor,
Cercându-şi traistele de-afunde,
Hei, hei! Acuma pot ascunde
Vrun bulz… voi merge-ncetişor
Căci nu văd străji! Aşa, măi frate,
De pot, fur podul jumătate!”
Cu-acest gând slab, dar foarte şod,
Voios Achim în fugă pleacă
Şi merge ca un voievod,
Ţinând cărarea către pod,
Dar-hui! Achim Cotor se-neacă
Şi limba i se face nod. –
Pământul fierbe loc d-un jugăr,
S-aude glas ca de călugăr
Şi din pământ, odată, rap!
Ca fulger, iese un balaur,
Cu barbă-ngustă, ca de ţap,
Cu şapcă pestriţă pe cap
Şi plin de zgură ca un faur.
Având cănaci pe umeri puşi
El vine aducând o oală
Şi-un car de vrescurele-n poală.
– „Hei, mă jupâne Pipăruş!
Aud că eşti om cu prilege:
Beai dohot şi mănânci găteje
Şi rozi piper pe număruş!
– Vorbeşte Namila cu hohot, –
Aici am vreascuri şi-aici dohot-
Voinice! Să te văd acuşi!
Ian, ian, învârte niţel crugul
Şi arată-ţi, frate, meşteşugul!”
Nu-i vorbă! Umblă vorba-n sat.
Că omul, dacă dă de frică.
Se face popă şi-împărat,
Chiar fără voia lui… adică
Să beai chiar dohot! Draci cu chică!
Nu-i nici de râs! Achim, săracul,
A dat de-atâtea neplăceri,
Încât el simte se-n puteri
De-a duce-n cârcă şi pe dracul,
Ba chiar să-l suie-n vârf de peri,
Dar – zmei cu veriguţă-n coadă!
vezi mai multe poezii de: George Coşbuc
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.