Turci, tătari, război și ciumă
Bântuie în țară toată -
E o vreme blestemată!
Trece un voinic călare
Înnoptat pe drumul mare.
Arși de sete, morți de spaimă,
Zboară cal și luptător.
Puțurile-s otrăvite
Sate, țarini pustiite
Pier în urma lor.
Munții se scufundă-n zare,
Drumul nu se mai zărește;
Calul pas cu pas slăbește,
Pas cu pas se poticnește
Și tresare;
Și singurătatea crește
Tot mai înspăimântătoare...
Stins, în liniștea de moarte,
Se-aude-n glas departe...
Vine cineva pe drum?
Un vrăjmaș? ... I-sa părut?
Stă s-ascultă... Dar acum
E pierdut! Aiurit întoarce calul,
Sar scântei de sub copite...
Peste râpe și ponoare
Calc u călăreț dispare...
O prăpastie adâncă
Îi înghite!
Dar în urma lor, pe cale,
Glasul tot răsună încă,
Se apropie-ncet vine...
Se aude-acuma bine:
"Aolica, ce păcate!
Turci au dat, tătari au dat,
S-au închis crâșmele-n sat,
Și eu tot m-am îmbătat!
Nici de turc, nici de tătar,
În viață n-am habar!"
E un biet creștin cuminte:
A băut,
A petrecut. Și tot cânta înainte:
"Aolica, ce păcat! Turci au dat..."
Și se pierde-n depărtări,
Încurcând două cărări.
vezi mai multe poezii de: George Coşbuc
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.