În nămiez de zi
au plecat oştenii
prin toamna poienii
fără a trezi
din grădini de stele
dorul trist, tăcut.
Nimeni n-a zăcut
cu arma-n răstele.
Drumul se lărgea
ca-n păduri cuvântul
îi chema pământul
şi îi amăgea.
Codrii s-au ascuns
şi-au rămas ponoare.
Unde-au fost izvoare
ploile-au pătruns.
De-au cătat spre sate
satele-amurgeau
drumul ce-şi croiau
se surpa în spate.
De stăteau pe ape
apele secau.
Câţi se-ncumetau
nu puteau să-i scape.
Şi-au cătat hotarul
şi l-au tot cătat
pân’ ce-au înnoptat
ca-n cireşi amarul.
De când au plecat
norii albi – zăpadă –
cresc fără să-i vadă
prin colinzi, în sat.
vezi mai multe poezii de: George Drumur
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.