Iarna mea.
Pe cărări acoperite de strălucitoarea nea,
lângā bradul care creşte pe colină, spre înalt,
luna, rătăcind răsare, parcă face încă-un salt
peste deal, peste pădure și intră în casa mea.
O primesc în prag uimită, cu o cană de ceai cald,
cu miros de fructe coapte, puse-n apă de izvor,
ea să-mi mângâie privirea, eu să-i povestesc de dor,
ca apoi, în raza-i blândă, fericită să mă scald.
Iar de vântul se-nteţeşte, viscolind pădurea ninsă,
voi închide uşa casei şi o voi pofti la masă,
îi voi spune o poveste în care e mândră crăiasă,
ce pe bolta înstelată, printre stele stă aprinsă.
vezi mai multe poezii de: sorina
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.