O, ierburi, înalte, cenuşii,
Unde ne îngropăm pe cei iubiţi
Şi călătoarele noastre trupuri,
Cald lăcaş de înţelegere.
Sau ierburi, mărunte, abia mijite
Din carapacea pământului
Ca un incendiu verde trosnind.
Şi vântul care loveşte
În vâlvătaia flăcărilor
Răscolind puterile.
Cerul a trecut peste filigranul
Eteric al şoaptelor.
Tot ce este moarte s-a oprit în pântece
Şi umbra boleşte sub reci piedestale.
Soarele şi-a aprins o retortă undeva
Într-un alt incendiu
Şi iarba ca o mamă
A rămas să ne învelească.
Copyright © 2017 Marin Mihalache
vezi mai multe poezii de: marin.mihalache
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.