Nisipuri migratoare desprinse par din sori,
Pe lazuri înnegrite vibrează magma mea;
Tot colindând străfunduri mă regăsesc în nori
O boltă de lumină prin lumânări - o stea.
Pământul este mic dar ține lotuși mulți,
Pe luciu' din diluvii văd pârtii și patine,
Cu geru’-n buzunare mă știu copii desculți,
Cu mâinile tulpini și-mbrățișări marine.
M-avânt în taine mute ce-și povestesc tacit,
Istoria nespusă cu slove-ncătușate,
Cu monștri ce te-ndeamnă să crezi în infinit,
Să te-ncununi cu glorii, și brize-ngenuncheate.
M-așez peste izvoare - o boare cristalină;
Obrajii-mi sunt de foc și roșii sunt de dor,
Simt trupul cum plutește prin franjuri de lumină
Și nu știu ce sa fac, să urc sau să cobor.
Îmi sângerează spleenuri ce sunt mereu nocturne,
La start sunt insomnii ridate și cărunte,
Îmi pare că îmi scapi cuprins de noi diurne
Învăluit în cețuri apuse și mărunte
Deși ție îți par întruchipări superbe,
N-ai înțeles nimic din multele-mi cuvinte,
Decazi printre ruine, puzderii sunt de verbe
Ce au un singur tâlc și har să te alinte.
vezi mai multe poezii de: Cornelia Cristea
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.