Un fel de timp ne-alungă, un fel de timp ne sare,
pierzându-ne prin vagul suiș dintre grătare
Crezi timpul că măcar a ocolit o frunză?
aștepți privind în golul prăpastiei ori ți se
năzare iar tărâmul halucinant…
Pornise
tăcerea să se-arate și luna să se-ascundă
și jivina pădurii să iasă jucăușă
din bungete, din scorburi, din bahne și viroage
de care-adâncu-i tulbur, de care vântul trage
spre fundul vizuinii. Iar vizuina-i lungă.
Mahmur de-a pururi, unul – un fel de timp ne-alungă
și altu-n prăvălirea-i de râu și glonț ne sare
Ca praștia cu două crăcane și un zgârci
ochind prin apă vidre sau răgălii. Sau rare
închipuiri de piatră. Intercalat bizară –
cu cine-i scrie morții, pe-acest șirag de hârci,
privirea ta în golul abisului?
Afară,
de tine n-am pe nimeni. Tu nu ai fost iubita,
eu nu am fost ulciorul ce curmă setei mersul.
Mefisto ne trimite într-un cupeu copita.
O frunză cade-n susul și-adună universul
tăcerii. Abur soare.
Doar vizuina-i lungă.
Ce fel de timp ne sare? Ce fel de timp ne-alungă,
pierzându-ne prin vagul suiș dintre grătare?
Plăpânda, furioasa, albastra, amăgita…
Ca laptele. Ca seva. Ca sângele. Ca zborul.
Tu nu vei fi ulciorul. Eu nu am fost iubita.
Abia se-aude luna, cum șterge-n treacăt norul.
vezi mai multe poezii de: Ion Caraion
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.