Am fost ca două vietăți saline: marea și lacrimile –
alăptându-se în cosmos
clipa lezează un simț și se plânge
de durere, altuia vieți paralele
amiază de-ntuneric sau a cărei umbre, cerul?
și te-ai făcut copacul cu scorburi ca o casă
din care infinitul mă-nconjură o arcă
tăiată-n trupul verde al templului dintâi
și-al timpului M-absoarbe
imensitatea pură.
Mi-i frică și mi-i nalt –
Ecou de vetre pașnic și falnic țărm de mare.
Răscoală ocrotită de vântul ce răscoală
ca zeu femeie în femeie statuie în statuie
și orb în surd Și surdă întreaga noastră mare!
O! cărui murmur, umbra?
Sau astrologul?
Rana?
Încărunțiră imnuri pe prund… îndeletnicire
de nunți ce n-au să fie –
Ci te-ai făcut un cuget cu frunze,
cu sălașuri lăuntrice-n lăuntrul
misterului corăbii
de cicatrici superbe…
ce preot cosmic duce
ecourile mării?
Amiază de-ntuneric.
Pe prispe –
urcă strugurii perpendiculari.
Îngenuncheai pe frize abia întrezărite
ca o rădăcină…
Grotă Crengi Lavă
Soarele dă lapte nebuniei. Corabia e un sicriu.
vezi mai multe poezii de: Ion Caraion
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.