Ca un caraghios de alt caraghios, amiaza dulce se răsfață,
râde timpu-ntors pe dos de timpu-ntors pe față
și de ele-amândouă strașnic râde-ntr-ascunsele
altcineva de pe creanga din susul copacului.
Zdruncină cotinețele și palatele, vârcolacul.
De asprele-i zale, tot nepătrunsele,
corabia lumii se clatină-al dracului!
Și deodată-ncepe a râde și copacul,
și oceanul încă umed, și amiaza încă dulce
Și metropola adună viforul, frunzele,
să le-astâmpere, să le numere, să le culce.
vezi mai multe poezii de: Ion Caraion
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.