De la marea de smaralde
pân′ la marginea genunii
între unii și niciunii –
numai sâni și coapse calde.
Flăcările stepei mușcă
(pui de viperă ori vulpe)
când din țeastă, când din pulpe.
Viața moțăie-ntr-o cușcă.
Este tot ce mai rămâne:
somnul spânzurând pe fețe.
Peste-aceste lunci bătrâne,
ne-am iubit în tinerețe.
Și-o să spunem – E tăcerea
cea din urmă care-ncepe
din sertarul gol și de pe
zidul ce și-a spus părerea.
Bâiguielilor suave,
le-au ținut de-urât adese
muștele-n buchete dese
lâncezind pe malacoave.
Tot ce-am mai putut culege,
dintr-un ins bătut de vânturi,
cușca asta de toiege
de la margini de pământuri.
O! și pare-atât de tristă
strada cu ruinele
că doar rar găinile
mai trec morții în revistă.
Și-o să spunem – E iubirea
cea de dincolo de viață.
Totdeauna-n sine firea
crește-n taină-n cotineață.
Oglindiți în valuri fagii
amintesc la tâmple nordul.
Și-o să spunem – E fiordul
ultimelor mari miragii.
Braț la braț (ciudat monom)
peste-aceste lunci bătrâne
– iată tot ce mai rămâne
dintr-o viață, dintr-un om…
Și-o să spunem – E visarea
celor pentru care visul,
c-un pumnal cât paradisul,
deschidea uitării, marea.
Zvăpăiate săruri lasă
undelor pe țărm și stepa –
nfiorând pierdutul șlep a
coborât… Coboară, mireasă!
Scump colan de-aripe calde,
tu-mprimăvărată rană,
să fii fata mea morgană
de la marea de smaralde.
vezi mai multe poezii de: Ion Caraion
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.