Viața mea a fost o cenușăreasă
care nu și-a mai găsit condurii.
Creșteau împrejur zorzoanele naturii,
iar zorile-ndemnau "hai" și noaptea-mi spunea "lasă"...
Au stat constelațiile cu pasărea de aur la masă
ca-ntr-o ghicitoare.
Dar pasărea sta în picioare
și nimeni n-a știut.
Pâlpâia un înger de lut
pe umerii tăi fără nume,
iar taina și-a tot pierdut fecioriile-n lume...
Acum e târziu, din pământ
ies calendare cântate de vânt
și zăngăne, pe coifurile holdelor, lunile -
din loc în loc, la câte-un sat...
Parcă aud vântul povestindu-mi rugăciunile
din care am plecat.
vezi mai multe poezii de: Ion Caraion
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.