Din broasca – în sine – țestoasă
solstițiul scoate c-o lupă
vagi fluiere tinere, ca să
înceapă-n regi cântecul după.
E noaptea nopților, vai!
dar, calmă, ne calcă pe două
ferestre de algă, o rouă
de curbe, cu luna pe cai.
Pe caii mesteacăni de cupru –
la luna femeii bălane,
nelogicul pom, un jder suplu,
frunzos viscolind la cabane.
Cu tunse poteci la-nceput:
văzduh aplecat până-n iezii
plouați, ce visează-n trecut
păduri din teracota zăpezii.
În frunza de dud care trece
patetică, din castelele mâini:
în brunele mări, câte zece,
de boturi bântuite de câini.
În – poate – pierduta meandră
din, totuși, capricornul
latent o prea alintată stea tandră
(solstițiu de regi și-aliment!).
Pe caii de cupru, ca lupii
pe sumbrele ape-n oblânc
ieșirea din ev a șalupii
se-aude, se-aude adânc.
vezi mai multe poezii de: Ion Caraion
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.