Nici un rost nu-și mai afla noimă.
Îmburuieniseră toate semințele pământului.
La fiecare uitându-te, puteai vedea apropiat
moartea plutindu-i deasupra capului.
Ca un furuncul gata să spargă,
nebunia pândea în anotimp.
După ce cu adevărat nu mai aveam nimic,
devenii fără margini de liber.
Dar pentru asta mi-a trebuit o firidă.
Apoi arlechinii au avut azurul aproape.
Ca un găinaț de pasăre pe-o statuie,
toamna e plină de tristețe și lestrygoni.
Abia acum înțeleg nebunia și lacrimile.
vezi mai multe poezii de: Ion Caraion
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.