Cu piatra lângă namila nopții, descui focul;
până la marginea sângelui am trecut peste ghicitori;
soarele-și aduce în frunze imnuri din pădure;
în celălalt capăt al vieții, semnele lunii
filtrează enigma;
coborau din munți grădini și capre;
într-un fel de inimă, toamna culege semințe
de adormit pământul.
Cu puiul de potârniche-al luminii în palmă,
umblu pe câmp.
M-am supus sângelui, pietrei, frunzelor și cunoașterii.
vezi mai multe poezii de: Ion Caraion
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.