Mai nimic –
Niște natură, puțin pădure:
scaunul, masa, ușa, dulapul...
Mă doare capul.
Unii pot, alții nu pot să-ndure.
Un râu mic-mic-mic: robinetul.
Obișnuința vine cu-ncetul,
moartea în plic.
Din desenul din covor suie, suie pe varză
și-o sparg,
zăpada, ploaia, păsările care migrează
E nevoie de larg.
E nevoie de-azur.
Cele patru stihii, anexele, eu,
ne-am înghesuit într-o odaie-trofeu.
Plafonul ne ajunge la cur
și fereastra la glezne,
ca rața.
Ce lesne,
ce iute s-a terminat viața!...
Caloriferul, mașina de gătit, lumina dezgustătoare
și-altele – în loc de soare;
în loc de ori și ce și ori și cum.
În floarea de piatră și-n calculii renali –
singurul miros de portocali
și de lămâi.
Cineva strigă: rămâi, rămâi!
Ai fost poate prima lui iubită.
Totu-i postum.
Nu mai are importanță nici o fată.
Și-n geamuri: luna handicapată.
Și-n vază: floarea obosită.
vezi mai multe poezii de: Ion Caraion
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.