O! serile… Seara răsar în pălmari
obrajii iubitei de brume, în comă,
cu stele de cupru și capete mari
de fosforescente lande-fantomă.
O apă de metal îmbracă asfaltul,
dintr-o dată se cască ținutul auster.
Se vede fântâna de munte și
se vede
iubita care părăsește oceanul de ser.
Albastre, cometele-n iarbă
și pale
desenează cu frunză măruntă
– fără cântec de nuntă – întoarsă
din ploaie, corabia oarbă.
Plumbul zgârie; vântul e grâu.
Pustiul s-a făcut mai pustiu.
Cu fluvii zvârlite de oameni în turn
cu ciocul suit, se topește
pisica-potcoavă a lui Saturn.
În curând, pe afară va fi foarte târziu
Fiul risipitor, acasă
nu s-a mai întors niciodată.
Pe drumuri plecate, și acuma
Pan, cu flaute lente, îl cată.
La oprirea pitită,
în adâncime umbroasă –
inima lui trece înot.
Peste tot, iubito, se lasă,
ca o baie de sare, frigul, peste tot.
vezi mai multe poezii de: Ion Caraion
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.