A umblat ast-noapte-un om pe-afară,
era cerul vast ca o baladă
și-o lună albă cursă-n stradă,
cântecule, cântec fără țară.
Morții de pe fronturile noastre
legănând bainete, mesagerii
negri din cerdacurile serii
ne-au sosit în curte: lănci dezastre.
Câteodată-n ochii plini de umbră
mai răsar și-acum gropi adânci,
apele udau trupuri pe brânci,
sumbră tinerețe, noapte sumbră.
Văd că ieri grumazul rupt; ne frige
spicul nou de glonț, mari pete
s-au întins pe trupuri vagi, ni-i sete
și trec morții seara-n catalige.
Putrezesc păduchii pe-așternuturi,
mâinile-au picat la jumătate –
frumuseți de plumb, singurătate,
numai voi ne țineți de urâturi.
Astă-noapte-a vrut un om să strige
dinspre ape, dar s-a-nchis în umbră;
…sumbră tinerețe, frunte sumbră –
și trec morții albi în catalige.
Vechi păduri, vechi păduri,
seara podidesc a sânge-n gard
nimeni nu mai iese din odăi;
în umilii ochi de cocs, pe șăi
brațele ne clatină și ard.
Încă-o dată focuri… și pe urmă
trenuri, numai trenuri. Ninge
peste oameni, peste animale.
Cerurile-nțeapă în meninge
ca o magazie de haznale.
vezi mai multe poezii de: Ion Caraion
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.