Noi mergeam pe jos și ne uitam prin copaci
după fructe după cuiburi după soare
prin pădure după veverițe ori șerpi
omidele mâncau lumina mâncaseră întunericul
mergeam de mână și ne uitam
în jos la iarbă la pietre
mierlele mâncau omizile
mergeam pe jos și ne uitam
la stele în cer la stele în râu
de fapt lumea era un râu și curgea
cu noi deodată și cu ciupercile
care se apărau de ploaie și de vești prin somn
apoi am mers cu caii cu rădvanele
era foarte frumos în caleașcă
până când cineva a inventat mașina cu aburi
sau cu nori
și mașinile s-au înmulțit ca iarba și bureții
și inventatorii s-au înmulțit ca pulberea
până când pulberea ne-a luat auzul
ne-a luat văzul
caii putere nu se vedeau numai trenul
eu n-avusesem caleașcă nici cai
și nici nu ziceam că e rău în el
însă caii dispăreau dispăruseră
în jos nu ne mai uitam
în cer nu ne mai uitam
în noi nu ne mai uitam
era amurg mereu amurg mereu forfoteală
și nori
și oamenii (că n-aveau ce face)
nu făceau nimic dar nimeni
de mult nu mai mergea pe jos
cu toate că lumea parcă era tot un râu
și tot curgea
cu noi deolaltă cu orașele
și munții pe care-i mâncau omizile
ca pe-o salată
vezi mai multe poezii de: Ion Caraion
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.