Aici – numai piatră și noapte.
Din viitoarele lor pergamente,
amintirile caută-absențe
prin bandajele cerimilor coapte.
După chipul și asemănarea ta, Doamne,
ne-am întins bucurii și capcane.
E-o altfel de pârgă-n castane
și-un altfel de sânge prin toamne.
Zgârie vorbele, zgârie săgețile,
dar strugurii stelelor muguriră sub astre.
Și e frig în mormintele noastre,
un frig nepământean însă, care macină viețile.
Năuca privirilor gânganie,
îmbibată cu nevroze, așterne
pe zidul cu fum și caverne
o altă iarbă a fiarelor – stranie.
Cin′ ne plânge, nu știe ce plânge.
Unde-apunem, nimeni nu apune.
Împăienjenindu-se de sânge,
pute hruba ca o mortăciune.
Vai, măi fraților, măi! vai, măi fraților,
până mâine, păsările închipuirii
au să ne ciugulească trupurile înalte ca mirii,
care dorm fără nici o taină la cine știe ce răscruce-a
uitaților,
vezi mai multe poezii de: Ion Caraion
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.