Ne dușmăneam, când nu-ncepuse-adâncul
bătut să fie cu nămeți de drugă.
Să calce-abia-ndrăznind, scălda-adâncul –
de după cruci, minciuna… Și pe fugă.
Darmite-acum, sub umbrele ori botul
singurătății mari vâslind pe-afară?
Când încă hanța care-mbracă totul
putea să cadă, a putut să piară;
când încă mai puteam – chirnogi pe steaguri –
măcar din mers, măcar din șiretlicuri,
că-i dăm simțiri cârpele-n vileaguri,
ne-am gâlcevit în viață pe nimicuri…
Pe cine, bleg, mai mult să-l preocupe,
ce-a vrut să-nsemne-ntoarcerea din noapte,
de-aici încolo? Răsturnate-n lupe,
veninuri noi dau vremurilor lapte.
Vorbesc doar unii… Bulgării ascultă…
în destrămarea lumii-acum întreagă,
pe-a cui balanță inima-i mai multă –
o să se-ndese dracul să-nțeleagă?
vezi mai multe poezii de: Ion Caraion
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.