Ești cârpa care spală pe jos.
Celălalt ochi nu ți l-au scos.
Astăzi luna n-o să vie.
Ce frumos, la ciori, din pod
– atârnat de bagdadie –
râdea primul idiot!
Lasă,
grimasă,
că știu:
a fost un cer plumburiu.
Când s-au descâlcit mădularele,
apunea soarele.
De când te tot port
mască de mort?
Văduvele
cu măduvele
coapte.
S-a făcut noapte.
Iar nopții îi flutura părul.
Mai târziu se va ști adevărul.
Nu de flori de măr
flutură un păr.
Trecători… trecători…
prin lumea cu cocori.
Polifem era iapă.
Afrodita mânca ceapă.
O sabie
avea scabie.
Poseidon
locuia într-un bidon;
conopida
cu omida;
colbul – pe bust.
Dezgust.
Și m-am uitat cine
– cabotine! cabotine! –
a deschis binișor ușile
să nu simtă brândușele
ori văzduhul, ori bruma,
când o să iasă huiduma.
Iar lumina de la birt
s-a stins peste fecioara din spirt.
vezi mai multe poezii de: Ion Caraion
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.