Oraşul se scufundă şi orice deal dispare...
Şi nu e trup să-nchidă azi sufletu-mi păgân.
Am lepădat prin moarte a cărnii grănițare!
Sunt vânt ce se ridică în bucurie mare,
Sunt dezlegat, sunt slobod, sunt singuru-mi stăpân.
O, voluptatea vieţii scăpată de fiinţă,
Zeiască mulţumire de-a nu mai fi pământ!
Un fluture ce lasă a larvei neputinţă
Şi fâlfăie din aripi un zbor de biruinţă,
Cunoaşte îmbătarea de-a fi şi el ce sunt.
Văzduhuri care treceţi nesupărate-n mine
Şi mă purtaţi prin aer vibrând ca un catarg,
O, vânturi curgătoare ca sângele din vine,
Mă arde-n piept suflarea puterilor divine,
Ce lumi întruchipate le-mbracă şi le sparg.
Iubito de pe vremuri, nu plânge la fereastră,
Nu aştepta la geamuri, cu ramuri lungi să bat...
E cerul prea aproape, e umbra prea albastră,
Ca să-mi aduc aminte de tânguirea voastră,
Femei, în care visu-mi în van s-a căutat.
Pădurea răzletiţă pe patru văi, mă cheamă,
Mireasă îmi întinde verzi braţe - eu le frâng.
Mă-nfășur, gol, în frunze pletoase ca o coamă,
O, nu credeam să fie sicriul de aramă
Îmbălsămată pace a nopțilr de crâng!
O, nu visam nici somnul şi nici redeşteptarea
În mângâieri de ramuri şi de tulpine vii!...
Dar când lumina rupse înflăcărată zarea,
Spre focul tău, o, soare, mi-am luat înariparea,
Purtând în mine cerul cu mii de ciocârlii.
vezi mai multe poezii de: Ion Pillat
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.