Te iau, te strâng la pieptu-mi. Copilo, ce departe
Te simt! Căci, vezi, acuma e ceasul liniştit,
Când bate iar la garduri cu pasul ostenit
Cobzarul toamnei, vântul, în strai de frunze moarte.
Nu plânge. E zadarnic şi oaspele-i poftit.
E scris să vie astăzi purtând a morţii carte ;
Şi câte-au fost pe lume ne par ce sunt: deşarte.
Deschide numai poarta, rostindu-i bun venit.
Deschide largă poarta bătrânului cobzar
Ne-o spune jalea veche uitată de demult,
Şi hora amintirii se va roti mai rar.
Auzi? Se depărtează spre zarea de cenuşe
Cu sufletele noastre ... Sunt singur şi ascult
Cum bate veşnicia în pieptu-ţi de păpuşe.
*
Pustie e grădina, pustie casa toată
În care o iubire crescuse an de an.
Ce mari sunt azi copacii! Sub ramuri de castan,
Pridvorul alb în frunză de iederă înoată.
Fântâna părăsită rămase fără roată,
Se pierde şerpuirea potecii într-un lan,
Şi sub boltirea verde a codrului, oltean
Chilim aştern arinii în zilele de zloată.
Cărările înguste zadarnic le cutreier!
Străine îmi sunt astăzi, sau eu le sunt străin ?
Dar neschimbat prieten un ţârâit de greier,
Acelaşi ca şi-atuncea, în clipe de tăcere
Reînfiorând visarea cu roze efemere,
îmi sângerează pieptul cu veşnicul său spin.
*
Plutaşul Moarte trece pribeag pe râul lumii.
Iar după dânsul veacuri, popoare,-n jocul spumii,
Târâte de puhoiul pătat de înserări,
Se şterg spre veşnicia potolitoarei mări.
Şi Moarte, surugiul cu frâu-n dinţi, călare,
Noroadele goneşte pe-a timpului cărare.
Iar veac de veac se leagă în urmă : nor de scrum,
Şi pulbere se-aşterne prin colbul de pe drum.
Şi Moarte, pivnicerul din toamnele târzii,
Ciorchine de popoare ca struguri culegînd,
La linurile vremii le duce cu pas rar.
Dar pentru noi, iubito, al morţii lăutar
Să cânte. - Simţi cum piere trecutul rând pe rând,
Uitarea cum burează în suflete pustii?...
vezi mai multe poezii de: Ion Pillat
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.